duminică, 22 august 2010

Ulitele copilariei

Zilele astea am fost la tara. Inafara de oameni, totul era schimbat. Unii spun ca in bine, si eu zic la fel, doar ca in adancul sufletului meu, amintirile pietruite erau acoperite de un asfalt fierbinte si un sant cimentuit. Nici iarba din jurul casei bunicilor nu mai era la fel.. pamant uscat. Nici o piatra pe drum, in care sa ma mai intep cand alerg jucausa. Doar asfaltul fin.
Nu am mai fost pe aici asa cum faceam inainte, de aproximativ 4 ani, cand mamaia a parasit aceasta lume. Ne-am adus aminte de ea in timp ce stateam cu toti la masa, imi era dor sa o vad pe acolo, aranjand farfuriile sau dand de mancare la pui. Eu si surorile mele eram nepoatele ei preferate, din caruta de copii care ii fugeau prin curte. Mereu ne dadea tot felul de dulciuri sau bani din mica ei pensie, ca mai apoi sa spuna: "sa nu-i ziceti lu' tataitu` ca v-am dat!" cu toate ca nici el n-ar fi avut nimic impotriva. Tin minte cum s-a stins din viata, stiu ca nu poti spune ca este frumos atunci cand cineva trece in nefiinta, dar la ea a fost diferit. S-a asezat pe genunchi, s-a rugat, apoi s-a culcat si adormita a ramas.. si parca avea asa un zambet pe fata.. in ultimul timp spunea ca abia asteapta sa Il vada pe Dumnezeu si sa cante sus in Cer. A fost fericita.

In rest, tataia a ramas la fel, cu aceeasi figura de bufnita:)), si aceleasi glume vechi, la care trebuie sa razi de fiecare data cand le spune. Matusile mele aceleasi, le auzeam din bucataria de vara, cum ' ma barfeau': "seamana cu mamica`sa cand era tanara asa finuta si cu 'chiciorutile' drepte" "da, da si ai vazut ce dantura frumoasa are? da ochii parca te patrund pana-n suflet" Eu apar in peisaj ca si cum nici nu le-as fi auzit.. "fa, daniela da sa mai vii pe la noi.." Bombanesc pe acolo nu stiu ce, si inauntrul meu stiu ca nu mai am tragere de inima fara mamaia.
Nu mai eram eu demult pe acolo 'gagalicea aia mica', casa era plina de nepoti si verisori, care mai de care mai frumosi si mai comici, curiosi si dornici sa fie alintati.

Demult.. tare demult.. n-am mai fost asa multi.. Mama nu-i..

Mi-e dor de umbra nucului racoros, sub care ma jucam si mamaie ma certa mereu zicand ca ma trage curentul.
Mi-e dor sa ma joc cu mingea pe drumul prafuit, mi-e dor sa sparg nuci, sa mananc prune, struguri, pere..

Dar nucul nu mai e acolo.. si drumul s-a schimbat..

Un comentariu:

  1. si mie mi-e dor!!!! :((...aceleasi ganduri m-au incercat si pe mine...totul e asa schimbat,si sunt de parere ca nu doar peisajul,drumul cu pietre,lipsa unei persoane.ci si oamenii s-au schimbat...sper ca in bine ! pup surioara!

    RăspundețiȘtergere