Ceea ce ne amintim despre noi este o altă poveste, desprinsă de realitate.
Poveste care defapt, nu mai are nimic in comun cu cel ce a trait-o odată. Pentru că ele, poveștile noastre de viață, ne schimbă.
Poveștile nespuse sau nescrise, sunt cele știute doar de noi și Dumnezeu. În suflet se află adevărata trăire, bucurie si suferință umană. Dincolo de gânduri, de emoții, de povești deplânse altora în avantajul nostru, dincolo de nemulțumiri și moduri de a căuta să fim înțeleși sau apreciați, dincolo de dorința de a ni se mângâia egoul, se află el - sufletul și El, Dumnezeu. Iar pe el și pe El nu ii poți păcăli.
Rănile noastre vorbesc de la sine.
Oricâtă dreptate ai încerca să cauți, oricât te-ai ascunde în fața oamenilor, el și cu El simt adevărata poveste nespusă.
Și El așteaptă îndelung răbdător, ca și cum am fi primii treziți.
Nu ne întreabă unde am fost până acum sau de ce acum și nu mai devreme.
El se bucură, că ne întâlnim.
El ne leagă rănile, să nu se mai vadă.
Ne spală picioarele obosite și ne șterge de pe față dezamăgirea. O înlocuiește cu lumina.
Ne dă o haină nouă și ne ia de mână și ne promite că ne e mereu alături.
Cu El nu e niciodată prea devreme, prea târziu, prea greu..
